Suntem un popor de melomani. În fiecare dintre noi există nu doar un copil interior, ci și un meloman. La unii mai vizibil, la alții mai absent, făcându-se remarcat doar la ocazii. Ce s-a întâmplat, deci, la Viena nu putea să ne lase fără o polemică. Pe cinste – cum ar spune reporterii!
Pe de o parte sunt acei melomani ai muzicii care, nu mai departe de Mai, anul trecut, se zdrumicau dimineața la cafea pe emanațiile lui Dani Mocanu, ca aport – sper că nesolicitat – la campania domnului Nicușor Dan. Al nostru era omul zilei. Acum sunt de-a dreptul sfâșiați de propriile emoții. Spectacolul a fost grandios. Ce a reușit Yannick Nézet-Séguin e peste puterea minții omenești de a înțelege. Posibil doar – zic și eu, micuț, – să mai fi fost dirijori care s-au achitat onorabil de treaba asta. Bunăoară Zubin Mehta. De 5 ori.
Pe de cealaltă parte sunt acei melomani ai muzicii care erau fierți pe concertul de la Viena. Care s-ar uita la Mezzo și, mai ales, la TVR Cultural – români fiind, până în străfundul ființei lor – de nu i-ar apăsa cotidianul. Dar acum i-a indispus profund cetățeanul dirijor: prin jovialitatea nespecifică, prin trecutul și prezentul amoros… și așa mai departe.
Ce cred eu, deci:
Yannick Nézet-Séguin a fost diferit. Dar diferit în limitele impuse de eveniment. Nu a apărut în șlapi, nici cu tricou mulat, cum te-ai gândi după valul de reacții. Ba chiar a purtat un costum destul de elegant, cu redingotă, cu un soi de broșă în loc de papion. Se întâmplă. Putea să aibă un tricou mulat pe burtă, în locul cămășii închise cu broșă. Așa era mai ok? A avut și unghiile date cu ojă — lucru pe care mărturisesc că l-am remarcat foarte târziu, prins fiind în mrejele muzicii de bal. Dacă le avea și lungi sau dacă era la o expoziție de mâini, poate așa să fi remarcat mai repede.
Prestația artistică a fost cam teatrală, a coborât chiar să dirijeze din public Marșul lui Radetzky. Membrii orchestrei erau, oricum, atât de pregătiți încât ar fi interpretat exemplar și legați la ochi. Atât cât mă pricep eu la asta așa-i percep an de an. Unele momente pot îndulci o idee rigiditatea evenimentului. Doar să nu se sară calul. Ține însă de datoria organizatorilor, nu de a mea, ca pe scenă să nu ajungă burlescul, iar în public să nu stea Fane din Apărătorii Patriei. În blugi, cu Maricica la celălalt capăt al celularului:
„Daa, aloo, daa! Eu sunt, Maricică! Da! Sunt aicea la concert, am loc în față! Daa, băieți acuma-și acordează instrumentele! Daa, crecă începe, te pun umpic pe speaker să te auzi și cu Costeluș!”
Referirile la opțiunile sexuale ale domnului mi se par inadecvate. Chiar așa apare discriminarea, când ajungi să discuți despre asta și nu despre prestația lui. Cât timp opțiunile personale nu compun sau nu influențează actul artistic — cum a fost, de pildă, la J.O de la Paris.
Anul ăsta îmi doresc să fiu mai mult pe bine, pe construit. Am apreciat concertul. Calm, ce era de apreciat. Aștept cu speranță concertul de la anul, și cu și mai multă un an în care o să-l dirijeze al nostru. Maestrul Cristian Măcelaru ar merita asta din plin. Dacă aș fi și în sală, să pot urmări pe viu… și maestrul să coboare în public, să dirijeze marșul. Jur că nu m-aș supăra!
